SORIN ROŞCA STĂNESCU
Miscellanea

În prezent, Statele Unite se află în plin Război Rece atât cu China, cât şi cu Uniunea Europeană. Câştigă sau pierd. Dar cert este că luptă pe două fronturi. Aceste două războaie reci sau, dacă vreţi, asimetrice, sunt în esenţa lor economice, dar au o miză mai largă, de natură geopolitică. Iar pretextele pentru declanşarea lor, deşi par diferite prin enunţurile făcute, sunt şi ele tot o expresie a unei confruntări economice la scală globală. Ceilalţi jucători majori, Turcia, Rusia şi China încearcă din răsputeri să rămână şi să culeagă roadele de pe margine.

În timp ce România a trecut pragul psihologic de 1000 de victime ale pandemiei, iar Guvernul se laudă că defilează pe “platou” şi că stă mai bine din acest punct de vedere decât celelalte state europene, ignorând situaţia încă şi mai bună a statelor est-europene, la nivel global au loc schimbări profunde. Care în mod inevitabil ne vor afecta. Economic, politic şi militar.

Pentru a începe cu sfârşitul, voi prezenta două ipoteze. Ce se va întâmpla în curând, când o confruntare majoră între Statele Unite şi China va determina celelalte state să se poziţioneze? Ce va face România? România e de presupus că va rămâne loială parteneriatului strategic cu Statele Unite. Ceea ce o plasează în tabăra anti-China. Un moment dramatic. Un moment în care va trebui să ne facem că uităm un gest istoric al Chinei, în principiu de neuitat. În 1968, atunci când Moscova ameninţa să invadeze România, după modelul invaziei din Cehoslovacia, China a ameninţat Uniunea Sovietică că, într-o asemenea situaţie, va declanşa un război împotriva acestui stat. Şi şi-a masat trupele la frontieră. Ca să nu mai vorbim de anul 1996. An în care România a fost la un milimetru să intre în încetare de plăţi. Iar China din nou ne-a salvat. A garantat pentru România. Suntem parteneri strategici cu Statele Unite, dar în acelaşi timp membri ai Uniunii Europene cu obligaţii, dar nu şi cu drepturi depline. Iar prima şi cea de-a doua preşedinţie a lui Klaus Iohannis ne plasează în postura de vasali loiali ai Germaniei. Ce se întâmplă în momentul în care criza politică, economică şi militară dintre Statele Unite şi Europa escaladează şi se transformă într-un război asimetric? Unde se va plasa România? Iar, în continuare, detalii despre cele două războaie anunţate.

Congresul Statelor Unite îl împuterniceşte pe Donald Trump ca, într-un interval rezonabil de timp – am înţeles 60 de zile – să decidă în funcţie de comportamentul Chinei dacă recurge la sancţiuni economice. Sancţiunile înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât blocarea conturilor deţinute de societăţile comerciale chinezeşti în Statele Unite, indisponibilizarea bunurilor imobile, precum şi interzicerea prezenţei pe pământ american a unor demnitari chinezi. Miza este uriaşă. Bunurile mobile şi imobile care ar putea fi sechestate au valoare de câteva mii de miliarde de dolari. Pretextul acestei ameninţări fără precedent lansate împotriva Chinei este pandemia de coronavirus. China este silită să prezinte rapoarte şi informaţii convingătoare, care să demonstreze că nu este implicată nici intenţionat şi nici din neglijenţă în generarea şi răspândirea virusului. Ceea ce nu se va întâmpla niciodată. Niciodată asemenea rapoarte, chiar în ipoteza în care ar fi făcute cu toată bună credinţa, nu vor fi socotite suficient de convingătoare. La fel cum nici anchetele desfăşurate pe teren în Irak şi la capătul cărora nu a fost descoperită nicio probă cum că Saddam Hussein producea arme chimice şi biologice, nu au împiedicat Statele Unite să meargă până la capăt cu ameninţarea, să invadeze Irakul şi să-l execute pe Saddam Hussein. Statele Unite au intenţia să meargă până la capăt în acest război cu China, întrucât dubla criză, generată de pandemie şi de contracţia severă economică, pune Washingtonul în situaţia de a căuta bani acolo unde banii există. Iar China, care de câţiva ani s-a plasat pe primul loc în lume din punctul de vedere al Produsului Intern Brut, devansând Statele Unite şi, în acelaşi timp, înregistrând constant o creştere economică şi având o bună balanţă comercială cu celelalte state, dispune de uriaşe lichidităţi. Statele Unite având o gaură sub forma datoriei publice de aproape 30 de mii de miliarde de dolari. În acelaşi timp, Statele Unite au totuşi cea mai performantă armată de pe glob. După dispariţia Uniunii Sovietice, America nu are practic rivali pe măsură din perspectivă militară. Pretextul pandemiei este numai bun pentru a tranşa o rivalitate Washington-Beijing, care a depăşit punctul critic. Şi ca să mă fac mai bine înţeles, voi mai face precizarea cred extrem de importantă că diplomaţia de la Beijing s-a schimbat radical, devenind treptat în ultimii doi ani extrem de agresivă. China nu-şi mai ascunde puterea. Dimpotrivă, o etalează şi şi-o afirmă. Fapt care nu poate decât să irite la culme Washingtonul.

Ce va face România, în calitate de aliat strategic al Statelor Unite? Va îngheţa la rândul ei bunurile mobile şi imobile deţinute de China în România, bunuri care au o valoare semnificativă? Sau va urma calea trasată de Germania? Dar care este această cale? Oficial, Uniunea Europeană, dominată de Germania, contrazice Washingtonul şi ajunge la concluzia că, în ceea ce priveşte pandemia, China nu a trecut linia roşie. Nu a încălcat regulile jocului. Nu se face vinovată de răspândirea virusului în mod intenţionat sau din neglijenţă. Această poziţie este diametral opusă celei afrmate de Washington. Numai că Berlinul joacă totuşi la două capete. Serviciul secret german, unul dintre cele mai eficiente servicii secrete din lume, ajunge la o concluzie diametral opusă. Şi face scăpat un raport secret, care conţine probe ce incriminează China. Asta înseamnă că, la rândul său, Berlinul se poate suci. Şi când se suceşte Berlinul, se suceşte Europa întreagă. Şi, sub acest aspect, diplomaţia de la Bucureşti, ca şi Guvernul, ca şi preşedinţia sunt luate prin surprindere. Astfel încât orbecăie, fiind incapabile să stabilească o politică fermă în logica şi în interesul României.

Încă şi mai complicat este diferendul de natură militară în care, din nou, România îşi prinde urechile. Vă amintiţi? Donald Trump l-a bătut pe umăr pe Klaus Iohannis şi, la schimb, România a decis pe loc ca mai multe miliarde de dolari să meargă în direcţia industriei de armament din Statele Unite. Chiar la sfârşitul anului trecut, printr-o operaţiune fără precedent în istorie, România a plătit în avans echipamente militare americane, pe care nu le-a primit nici până acum. Parteneriatul militar româno-american merge brici. În toate teatrele de război. Dar şi în ceea ce priveşte războiul invizibil. Ca semnal că aşa stau lucrurile, iată, Mircea Geoană, e drept, un personaj extrem de apropiat – şi nu numai emoţional – de Statele Unite, a devenit numărul doi în NATO. Din poziţia de secretar general adjunct. Dar în ce constă pe acest plan războiul SUA-UE?

Acest război are o miză geostrategică, dar în esenţă este tot de natură financiară. De mai mult timp, Germania promovează o apropiere de Rusia şi, în acelaşi timp, o distanţare politică faţă de Statele Unite. Aceasă distanţare, căreia i s-a raliat şi Franţa, a împins până la urmă Uniunea Europeană la decizia de a nu mai suporta via Statele Unite costurile apărării militare a continentului. Şi astfel UE a intrat în scenariul creării unei armate proprii. Pornind de la un buget iniţial de 13 miliarde de euro. În paranteză fie spus, acest buget pare a fi acum compromis de criza economică. Dificultăţile, dincolo de costurile finale, care vor fi uriaşe, sunt din această perspectivă extrem de mari pentru Uniunea Europeană. Să ne gândim numai la faptul că, în timp ce Statele Unite au numai 30 de sisteme de armament, Uniunea Europeană are 178 şi că toate aceste sisteme ar trebui compatibilizate între ele. Uniunea Eurpeană are 17 tipuri de tancuri de luptă, în timp ce Statele Unite au standardizat un singur tip. Iar bomboana pe coliva noii armate europene este pusă de Brexit. Plecarea Marii Britanii, care este principalul aliat geostrategic al Statelor Unite, poate arunca în aer acest proiect, la care totuşi Germania nu vrea să renunţe. În aceste condiii, asupra Bucureştiului se exercită numeroase presiuni, până la un punct încununate de succes, astfel încât banii pentru achiziţiile de echipamente militare să fie deturnaţi către industria europeană de armament. Din nou Bucureştiul, lipsit de o diplomaţie şi de o viziune coerentă, rămâne în corzi. În bătaia vântului. În definitiv, ce vom face atunci când acest război rece între Uniunea Europeană şi Statele Unite se declanşează pe toate fronturile de luptă? Vom continua să rămânem aliaţi fideli ai Statelor Unite sau vom arunca în aer, de dragul Berlinului, un proiect româno-american, pe care l-am construit cu sacrificii şi trudă în ultimii 30 de ani?

Aşa că întrebarea din titlu rămâne deschisă. SUA este în război pe două fronturi. Va câştiga şi într-o parte şi în cealaltă? Va câştiga doar într-o parte? Sau va pierde ambele războaie, transformându-se în imperiul cel mai scurt din istoria lumii? Şi unde se plasează până la urmă România? În care dintre tabere? O întrebare grea, cu răspunsuri dramatice!